De ce aleg sinuciderea?


Oamenilor nu le mai pasă de ce simt alți oameni. Iubirea nu învinge răul și ura.


Cine sunt?

Primul instinct a fost să caut informații despre ceea ce simt, desigur, rezultatul fiind unul halucinant. Oamenii te consideră automat, infectat cu HIV, schizofrenic, păcãtosul ce trebuie ucis pentru salvarea umanității de furia unui creator exagerat de temperamental, homofob, rasist și misogin.

Da, a fost aiurea să mă documentez la 13 ani, din Biblie. Atunci luasem decizia să mă sinucid pentru că, mai târziu, speram la iertare și prin moarte, sufletul îmi era purificat de orice alt tip de păcat. Sanchi, nu așa mergea treaba. Tot în Iad rămâneam.

Și așa, am renunțat, pentru un moment la sinucidere.

Homosexualitatea parcă îmi era scrisă în frunte pentru că tot timpul exista cel puțin un coleg, care îmi spunea că sunt poponar, bulangiu, handicapat. Și era acceptabil dacă se rezumau la atât. Dar nu. Palmele nu sunt întotdeauna cele mai dureroase dar nici pumnii nu pot să spun că îmi displăceau. Zilele cele mai bune erau acelea în care primeam doar o „atenție” din partea unui singur coleg iar ceilalți doar îl aclamau. Apoi cele mai nasoale zile veneau înainte de orice vacanță, atunci îmi primeam plata în avans pentru toată perioada vacanței de la aproape toată clasa. 

Te întrebi, ce dracu făceam eu? Nimic, doar așteptam să treacă pauza și să învăț ceva. Și așa au trecut 22 de ani, timp în care,peste nouă dintre ei, m-am luptat cu depresia și ideația suicidară. 

Evadare prin abandon

Știi starea aia de durere continuă pe care o resimți orice ai face, oricând? Oricât lupți cu ea și oricâte medicamente înghiți nu trece, din contră. Medicamentele îți dau o stare euforică amestecată cu durere, îți păcălesc creierul și te împiedică să ajungi la ideația suicidară și mai apoi la sinucidere. Nu există leac pentru depresie. De fapt, nu avem un leac pentru orice tip de boală psihică, doar ne păcălim creierul pentru a simți și altceva. În  anul  2000,  s-au  sinucis  aproximativ  815.000  de  persoane  în  întreaga lume.  Aceasta  înseamnă  o  rată  a  mortalităţii  de  circa  14,5  la  100.  000  de  locuitori sau  un  deces  la  fiecare  40  de  secunde.  Sinuciderea  reprezintă  a  13-a  cauză  de deces  în  lume,  iar  pentru  grupa  de  vârstă  15-44  de  ani,  autorănirea  reprezintă  a patra  cauză  de  deces  şi  a  şasea  de  afectare  a  sănătăţii  şi  a  invalidităţii1.  Ce  i-a determinat  pe  aceşti  oameni  să-şi  dorească  moartea,  să  renunţe  la  tot  ceea  ce înseamnă  viaţă?  Ce  au  simţit?  Ce  şi-au  dorit  şi  nu  au  avut?  Pot  fi  doar  câteva dintre  întrebările  care  rămân  în  urma  lor,  adesea  fără  răspuns. Decesele  imputabile  sinuciderilor  nu  reprezintă  decât  o  parte  a  unei probleme  extrem  de  grave,  căci,  în  afara  celor  care  decedează,  foarte  multe persoane   supravieţuiesc   unor   tentative   de   sinucidere   şi   unor   răniri autoprovocate,  adeseori  foarte  grave  şi  care  necesită  îngrijiri  medicale  de  lungă durată.  Ca  să  nu  mai  vorbim  despre  persoanele  care  rămân  în  urma  celor  care-şi găsesc  moartea  prin  sinucidere,  persoane  profund  afectate  în  plan  emoţional, social,  economic.  Costurile  economice  ale  sinuciderilor  şi  rănirilor  autoprovocate sunt  estimate  la  mai  multe  miliarde  de  dolari  anual. 

Sinuciderea  este  actul  de  conduită  intenţională,  voluntar-deliberată,  legat  de un   motiv   exogen   (social   sau   psiho-social)   şi   de   o   motivaţie   endogenă (psihologică  sau  psihopatologică),  specifice  pentru  fiecare  individ  în  parte,  cu rezonanţă   ideo-afectivă   asupra   personalităţii   sale,   declanşând   pulsiuni autoagresive  prin  schimbarea  atitudinii  morale  faţă  de  sine  şi  faţă  de  lume  şi având  ca  finalitate  întreruperea  desfăşurării  fireşti  a  cursului  vieţii  biologice  printrun  proces  de  traumatizare  al  propriului  corp.  Această  definiţie  a  suicidului permite  să  fie  acceptate,  în  mod  egal,  atât  o  etiologie  pur  patologică  a  acestuia, precum  şi  o  atitudine  motivată  de  interesele  morale  ale  persoanei  respective, absolut  nepatologică.  În  cazul  suicidului,  întreruperea  cursului  vieţii,  nu  trebuie privită  automat  ca  un  fapt  clinico-psihiatric,  ca  expresie  a  unei  boli  sau  cel  puţin  a unei  tulburări  psihice.  Ea  nu  este  numai  anularea  instinctului  de  conservare,  ci concomitent,  şi  dorinţa  simbolică  de   a   ieşi,   prin  moarte,  considerată  ca   gest suicidar  dintr-o  existenţă  considerată  inacceptabilă  pentru  individ. 
Mituri legate de sinucidere

Pornind  de  la  percepţia  oamenilor  privind  sinuciderea,  au  apărut  interpretări neconforme  cu  realitatea,  aşa  numitele  mituri:   

Persoanele  care  vorbesc  despre  sinucidere  nu  ajung  niciodată  să  se sinucidă;  total  greşit.  Se  recomandă  să  nu  se  ignore  ameninţările  cu sinuciderea  pentru  că  datele  au  dovedit  că  apropape  toţi  aceia  care  s-au sinucis  sau  au  încercat  să  o  facă  au  dat  anterior  semnale  de  avertizare  de tipul  „o  să-ţi  pară  rău  când  o  să  mor”  sau  „nu  văd  altă  cale  de  a  rezolva decât…”,  indiferent  de  cât  de  ocazionale  sau  disimulate  sub  forma  unei glume  nevinovate,  ele  pot  indica  o  ideaţie  suicidară  serioasă;  

Oricine  încearcă  să  se  omoare  este  mai  mult  ca  sigur  nebun;  iată  din  nou o  idee  greşită  în  ceea  ce  priveşte  sinuciderea.  Mulţi  dintre  cei  care  s-au sinucis  nu  erau  psihotici,  nu  sufereau  de  tulburări  mentale.  De  cele  mai multe  ori  este  vorba  de  persoane  supărate,  copleşite  de  durere,  disperate, iar  supărarea,  suferinţa  emoţională,  disperarea  extremă  nu  sunt  în  mod necesar  apanajul  unor  boli  mentale; 

Dacă o persoană  este  decisă  să-şi  curme  viaţa,  nimeni  şi  nimic  nu  o  poate împiedica  să  o  facă.  Total  neadevărat,  pentru  că  chiar  şi  cei  foarte depresivi  au  sentimente  amestecate  legat  de  moarte,  oscilând  până  în ultimul  moment  între  dorinţa  de  a  trăi  şi  cea  de  a  muri.  Mulţi  sinucigaşi  nu vor  de  fapt  ca  ei  să  moară,  ci  îşi  doresc  ca  suferinţa  de  care  se  simt copleşiţi  să  înceteze; 

 Sinucigaşii  sunt  persoane  incapabile  să  caute  ajutor.  Şi  acest  lucru  este infirmat  de  diverse  studii  pe  victime  ale  sinuciderii  care  au  probat  că  mulţi dintre  ei  au  apelat  anterior  la  ajutor  medical,  chiar  cu  şase  luni  înainte; 

 Dacă se vorbeşte  mult  şi  insistent  despre  sinucidere,  se  poate  întâmpla  ca unor  persoane  să  le  şi  vină  ideea  să  o  facă.  Neadevărat  pentru  că,  numai comunicând  deschis  cu  persoanele  cu  ideaţie  suicidară,  le  poţi  oferi ajutorul  de  care  au  nevoie; 

 De  cele  mai  multe  ori,  trecerea   la   actul   suicidar   este   iraţională; neadevărat,  pentru  că  este  dovedit  că  majoritatea  celor  care  se  sinucid sunt  în  deplin  contact  cu  realitatea,  sunt  raţionali.

Factori ce duc la sinucidere: 

Factorii psihiatrici:

Ceea  ce  se  ştie,  în  general,  despre  riscul  suicidar  provine  din  cercetările  în cadrul  cărora  specialiştii  au  intervievat  o  rudă  sau  un  prieten  pentru  a  şti  care sunt  simptomele  psihiatrice  specifice  care  s-au  manifestat  în  viaţa  unei  personae care  s-a  sinucis.  Este  vorba  despre  ceea  ce  specialiştii  numesc  “autopsie psihologică”.   Această  abordare  permite  demonstrarea  faptului  că  un  număr însemnat  de  adulţi  care  se  sinucid  prezintă  în  lunile,  respective  anii,  care precedă  decesul  lor  semen  sau  simptome  de  tulburări  psihiatrice: depresii  majore; alte  tulburări  de  ordin  afectiv,  cum  ar  fi  tulburarea  bipolară  (perioade  de depresie  care  alternează  cu  stări  euforice,  cu  stări  maniacale  şi  care pot  dura  zile  sau  zile; schizofrenie; anxietate  şi  tulburări  de  comportament; impulsivitate; sentimental  de  neputinţă. Depresia  pare  a  avea  un  rol  major  în  sinucidere  şi  se  estimează  că  ea  este responsabilă  de  aproximativ  65%  până  la  90%  din  sinuciderile  cu  patologii psihiatrice.  Riscul  este  cu  atât  mai  mare  la  pacienţii  depresivi,  cu  cât  aceştia încetează  să  mai  ia  medicaţia  pe  care  o  găsesc  inutilă,  considerând  că  nu  există nici  un  tratament  pentru  ei,  pentru  că  oricum  nu  se  vor  vindeca55.  Riscul  de sinucidere  privind  durata  vieţii  unor  pacienţi  care  suferă  de  depresii  majore  sau bipolare  este  estimat  la  aproximativ  12-15%.  Această  boală  poate  apărea  la  orice vârstă  şi  indifferent  de  sex.  Depresia  masculină  este  precedată  de  diverse  tipuri de  violenţă,  atât  în  familie  cât  şi  în  afara  ei.  Tratarea  ei  este  foarte  importantă  la pacienţii  de  sex  masculine,  mai  ales  dacă  se  ţine  seama  că,  în  multe  culturi, sinuciderea  este  mai  frecventă  la  bărbaţi. La  copii  şi  la  tineri,  natura  depresiei  diferă  de  cea  întâlnită  la  adulţi. Adolescenţii  deprimaţi  absentează  nemotivat  de  la  şcoală  în  mai  mare  măsură decât  colegii  lor,  au  note  mai  mici,  au  un  comportament  deviant,  devenind violenţi,  consumând  alcool  sau  droguri,  au  tendinţa  de  a  mânca  şi  a  dormi  mult. Este  adevărat  că,  la  fetele  deprimate  poate  apărea  şi  un  comportament  anorexic. Aceste  tulburări  grave  de  alimentaţie  sunt  asociate  unui  risc  de  sinucidere crescut. Depresia   are  de  multe  ori,  mai  ales  în  cazul  bătrânilor,  manifestări fiziologice,   cum  ar  fi  durerile  de  stomac,  ameţelile,  palpitaţiile  şi  alte  dureri inexplicabile  la  prima  vedere.  

Deseori,  depresia  este  însoţită  la  această  categorie de  persoane  cu boli  şi  tulburări  precum  infarctul,  cancerul,  reumatism,  boala Parkinson  şi  maladia  Alzheimer. Tendinţa  de  sinucidere  poate  fi  redusă,  dacă  depresia  şi  anxietatea  sunt tratate  corespunzător,  fie  cu  antidepresori,  fie  prin  psihoterapie,  mai  ales  cea cognitiv- comportamentală. 

Schizofrenia  este  o  altă  patologie  psihiatrică  puternic  asociată  sinuciderii. Riscul  de  sinucidere  privind  durata  de  viaţă  la  aceşti  pacienţi  se  situează  între 10-12%.  Riscul  este  cu  atât  mai  mare  cu  cât  pacientul  este  mai  tânăr,  este bărbat,  se  află  în  primele  stadii  ale  bolii,  la  cei  care  erau  dinamici,  mental  şi social,  înainte  ca  boala  să  se  declanşeze,  la  pacienţii  care  au  recăderi  cornice  şi la  cei  la  care  se  estimează  o  aşa-zisă  “dezintegrare  mentală”. Alţi  factori,  cum  ar  fi  sentimentul  de  neputinţă  şi  de  disperare,  fac  să crească  riscul  suicidar.  Într-un  studiu  american ,  desfăşurat  de-a lungul  a  zece  ani  (1975-1985),  se  subliniază  importanţa  sentimentului  de disperare  ca  predictor  major  al  unui  comportament  suicidar.  Absenţa  perspectivei de  viitor  era  un  punct  comun  la  91%  dintre  subiecţii  care  apoi  s-au  sinucis.

Alcoolismul   şi   toxicomania   sunt  considerate  şi  ele  ca  având  un  rol important  în  sinucidere.  În  S.U.A.,  consumul  excesiv  de  alcool  ar  fi  un  factor  de risc  în  cel  puţin  un  sfert  dintre  sinucideri.  Persoanele  dependente  de  alcool prezintă  un  risc  suicidar  mai  mic  decât  cele  cu  tulburări  depresive  majore.  Dar trebuie  spus  că  există  legături  strânse  între  consumul  excesiv  de  alcool  şi depresie,  aşa  că  este  destul  de  dificil  să  se  stabilească  care  dintre  ele  prezintă un  predictor  mai  important  pentru  sinucidere.  Consumul  excesiv  de  alcool  poate să  conducă  la  depresie  din  cauza  sentimentului  de  decădere  şi  de  eşec  pe  care multe  din  persoanele  dependente  îl  încearcă.  În  acelaşi  timp,  consumul  excesiv de  alcool  poate  reprezenta  o  formă  de  automedicaţie  pentru  ameliorarea depresiei  de  care  o  persoană  suferă.  De  asemenea,  atât  consumul  de  alcool,  cât şi  depresia  pot  rezulta  amândouă  dintr-o  stare  de  stress  care  poate  apărea  la  un moment  dat  în  viaţa  unui  om.  Totuşi,  dacă  sinuciderea  la  persoanele  depressive are  loc  destul  de  devreme  în  evoluţia  bolii  (mai  ales  la  grupa  de  vârstă  30-40  de ani),  la  persoanele  alcoolice  ea  se  produce  în  general  mai  târziu  în  evoluţia  bolii. În  plus,  când  are  loc  efectiv  trecerea  la  actul  sinucigaş,  mai  apar  şi  alţi  factori, cum  ar  fi  sfârşitul  unei  relaţii,  marginalizarea  socială,  sărăcia  şi  începutul  unei deteriorări  fizice  ca  urmare  a  consumului  excesiv  şi  îndelungat  de  alcool.
Factori cu rol precipitant:

Pierderea unei persoane dragi, divorțul, despărțirea, pierderea locului de muncă sau situațiile limită au un rol agravant în evoluția ideației suicidare ce este premergătoare suicidului.
Factori sociali: 


Religia, statutul și rolul individului în societate, nivelul de pregătire și condițiile de viață aduc în prim-plan divizarea și inegalitatea șanselor dintre cetățenii unei țări și reprezintă un factor important în comportamenul suicidar.

Orientarea sexuală prezintă un risc de apariție a sinuciderii de 2,8%-39% la persoanele homosexuale datorită discriminării accentuate din societate, agresiunilor fizice, depresiei și a relațiilor sentimentale.

Stereotipurile, atitudinea negativă și privarea drepturilor fundamentale cu îngrădirea extremă a dreptului de a acționa conform propriilor valori, patologizarea homosexualității, discursul homofob, promovarea violenței și a urii de către majoritatea societății agravează în mod constant și iremediabil persoanele din minoritatea LGBT.