CCR amânã pânã la referendum


Așteptam, ce-i drept o decizie nefavorabilă, din partea Curții Constituționale în cazul Hamilton-Coman, dar asist la un fel de fobie din partea judecătorilor ce lasã decizia sau paseazã un fel din responsabilitatea pentru care sunt remunerați, Curții Europene de Justiție cu un grup de „întrebări preliminare”. Știm însã cât de rapid se mișcã CCR, și cât „interes” existã.

Nu salut decizia, mai degrabă o detest pentru cã domnii judecãtori au avut la dispoziție documentele necesare din jurisprudența europeană iar încă o amânare nu face nimic altceva decât sã dea timp pentru modificarea Constituției, prin referendum, a definiției ce privește familia (art.48 din Constituție), ca fiind formatã exclusiv, dintr-un bărbat și o femeie, în esențã, o fugã de rãspundere, și implicit, presiunea politică asupra Curții a favorizat ca acest proces să fie oprit pentru a nu aduce în plinã campanie electoralã un pumn tuturor „fanaticilor” declarați și a cultelor.

Hai, vă invit sã ne pãstrãm în legalitate pentru cã, homofobia naționalã a CoalISIS, nu se va opri la monopolul heterosexual asupra familiei sau la interzicerea avortului, ci la criminalizarea homosexualitãții pentru cã se vede, de un an, încercarea de a patologiza întreaga minoritate LGBTQ+ a dar roade, violența se acumuleazã, răul câștigã rațiunea spãlatã de perceptele religiei.

4 gânduri despre “CCR amânã pânã la referendum

  1. Conform principiului supremaţiei, dreptul european are o valoare superioară faţă de legislaţiile naţionale ale statelor membre. Principiul supremaţiei este valabil pentru toate actele europene care au caracter obligatoriu. Statele membre nu pot aşadar să aplice o normă naţională care ar fi contrară dreptului european.
    Principiul supremaţiei garantează superioritatea dreptului european asupra legislaţiilor naţionale. Acesta este un principiu fundamental al dreptului european. La fel ca principiul efectului direct, acesta nu este menţionat în Tratate, însă a fost consacrat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE). Întrucât dreptul european devine superior dreptului naţional, principiul supremaţiei garantează aşadar o protecţie uniformă a cetăţenilor, prin dreptul european, pe întreg teritoriul UE.

    Apreciază

    1. Da, dar nu se bate cap în cap cu legea fundamentală a țării dat fiind cã CCR are ca argument pentru întrebãrile alea preliminare, stabilirea noțiunii de „soți” de către Curtea de Justiție a UE?
      Dat fiind că așa avem scris în Constituție, dupã validarea referendumului, decizia CCR poate fi atacata sau rămâne irevocabila indiferent de situație?

      Apreciază

  2. Supremaţia dreptului european asupra legislaţiilor naţionale este absolută. Astfel, toate actele europene care au caracter obligatoriu beneficiază de acest principiu, atât cele din legislaţia primară, cât şi cele din legislaţia secundară.
    La fel, toate actele naţionale se supun aceluiaşi principiu, indiferent de tipul acestora: lege, regulament, decizie administrativă, ordonanţă, circulară etc. Este irelevant dacă aceste texte au fost emise de puterea executivă sau de cea legislativă a statului membru. Puterea judiciară se supune, de asemenea, principiului supremaţiei. De fapt, dreptul pe care îl generează, jurisprudenţa, trebuie să respecte dreptul Uniunii.
    Curtea de Justiţie a considerat că şi constituţiile naţionale se supun principiului supremaţiei. Astfel, judecătorul naţional nu trebuie să aplice prevederile unei constituţii contrare dreptului european.

    Apreciază

  3. Procedura întrebărilor preliminare

    Trimiterea preliminară este o procedură exercitată în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene. Această procedură îi permite unei instanțe naționale să consulte Curtea de Justiție cu privire la interpretarea sau valabilitatea dreptului comunitar într-un litigiu în care aceasta este sesizată. Astfel, procedura întrebărilor preliminare oferă un mijloc de a garanta siguranța juridică, printr-o aplicare uniformă a dreptului UE.
    ACT

    Recomandări în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare [Jurnalul Oficial C 338 din 6.11.2012].
    SINTEZĂ

    Procedura întrebărilor preliminare face parte din procedurile care pot fi exercitate în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Această procedură este deschisă judecătorilor naționali ai statelor membre. Aceștia din urmă pot adresa Curții întrebări cu privire la interpretarea sau valabilitatea dreptului european într-o cauză pendinte.
    Spre deosebire de alte proceduri judiciare, procedura întrebărilor preliminare nu este o acțiune împotriva unui act european sau național, ci o întrebare adresată privind aplicarea dreptului european.
    Procedura întrebărilor preliminare favorizează astfel cooperarea activă între instanțele naționale și Curtea de Justiție și aplicarea uniformă a dreptului european în întreaga UE.
    În 2012, Curtea de Justiție a emis recomandări adresate instanțelor naționale, care, fără a avea caracter obligatoriu, au ca obiectiv suplimentarea Regulamentului de Procedură al Curții (articolele 93-118). Aceste recomandări sunt menite, de asemenea, să orienteze instanțele statelor membre cu privire la oportunitatea efectuării unei trimiteri preliminare, precum și să le furnizeze indicații practice în ceea ce privește forma și efectele unei astfel de trimiteri.
    Caracterul procedurii întrebărilor preliminare
    Orice instanță națională sesizată cu privire la un litigiu în care aplicarea unei norme de drept european ridică întrebări (litigiu principal) poate decide să consulte Curtea de Justiție pentru a le soluționa. Există două tipuri de procedură a întrebărilor preliminare:
    trimiterea în vederea interpretării normei europene (de drept primar și drept secundar): judecătorul național îi solicită Curții de Justiție să precizeze un punct de interpretare a dreptului european, pentru a putea să-l aplice în mod corect;
    trimiterea în vederea aprecierii validității unei norme europene de drept secundar: judecătorul național îi solicită Curții de Justiție să controleze validitatea unui act al dreptului european.
    Procedura întrebărilor preliminare reprezintă așadar o trimitere de la judecător la judecător. Deși aceasta poate fi solicitată de una dintre părțile la litigiu, instanța națională este cea care ia decizia de a o trimite în fața Curții de Justiție.
    În acest sens, articolul 267 (Articolul 267

    („ex-articolul 234 TCE)

    Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

    (a) interpretarea tratatelor;

    (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii;

    În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

    În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

    În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen.”)

    Articolul 267 din Tratatul privind funcționarea UE (TFUE) precizează că instanțele naționale care se pronunță în ultimă instanță, și anume ale căror decizii nu pot face obiectul unei căi de atac, au obligația de a efectua o trimitere preliminară la Curtea de Justiție, cu excepția cazului în care există deja o jurisprudență în materia respectivă sau a cazului în care interpretarea normei de drept a UE în cauză este evidentă.
    În schimb, instanțele naționale care nu se pronunță în ultimă instanță nu au obligația de a exercita această trimitere, chiar dacă una dintre părți solicită acest lucru.
    În orice caz, toate instanțele naționale pot să sesizeze spontan Curtea în cazul în care există îndoieli cu privire la interpretarea unei dispoziții europene. Instanțele trebuie însă să adreseze Curții o cerere de decizie preliminară în situația în care au îndoieli cu privire la validitatea unui act emis de o instituție, un organ, un oficiu sau o agenției a Uniunii.
    Curtea de Justiție se pronunță numai cu privire la elementele constitutive ale procedurii întrebărilor preliminare pentru care este sesizată. Instanța națională își menține așadar competențe depline privind litigiul principal.
    În principiu, Curtea de Justiție trebuie să răspundă la întrebarea ridicată. Ea nu poate refuza să răspundă la aceasta pe motiv că răspunsul nu ar fi nici pertinent, nici oportun în ceea ce privește litigiul principal. În schimb, ea poate să refuze răspunsul, dacă întrebarea nu este de competența sa.
    Procedura accelerată și procedura de urgență
    Curtea decide dacă va aplica aceste proceduri, în principal la cererea motivată a instanței de trimitere.
    În conformitate cu articolul 23 din Statutul Curții de Justiție, o trimitere preliminară poate face obiectul unei proceduri accelerate dacă natura cazului și împrejurările excepționale impun examinarea acesteia într-un timp scurt.
    Procedura preliminară de urgență se aplică numai în domeniile referitoare la libertate, securitate și justiție. În particular, aceasta limitează numărul părților autorizate să depună observații scrise și permite, în cazuri de extremă urgență, să se omită faza scrisă a procedurii în fața Curții.
    Efectele trimiterii preliminare asupra procedurii naționale
    O trimitere preliminară determină suspendarea procedurii naționale până la momentul la care Curtea se pronunță.
    Domeniul general de aplicare al hotărârilor preliminare
    Hotărârea Curții de Justiție are autoritatea de lucru judecat. Ea este obligatorie nu numai pentru instanța națională care a inițiat procedura întrebărilor preliminare, ci și pentru toate instanțele naționale din statele membre.
    În cadrul unei proceduri a întrebărilor preliminare privind validitatea, dacă actul european este declarat nul, atunci la fel vor fi și toate actele adoptate în temeiul acestuia. Instituțiile europene competente vor fi apoi cele care vor trebui să adopte un nou act pentru a remedia situația.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s