Pe lângă altele


Urmează un articol haotic, siropos, vulgar, plin de furie și critică și clișee.

Mă cheamă Fabian, sunt gay. Nu aș schimba asta pentru nimic și prin nimic. Nici printr-o pilulă, nici de-ar fi un buton, un întrerupător, o rugăciune, un templu undeva în mijlocu’ lu’ dracu-n praznic.

Câteva detalii superficiale și nu prea. Mă identific ca bărbat cis gay asexual. Adică genul meu e ăla dat de doctor și că nu prea-mi pasă de futai majoritatea timpului și sunt uneori ceea ce internetul numește sex repulsed (caută pe google, bă, că-i la două clickuri distanță și e fix ce scrie pe etichetă).

Îmi dau seama că colcăi de privilegii – sunt alb, bărbat, mă identific ca atare – nu am dizabilități mintale (dacă nu se pun chestii gen depresii situaționale, anxietate, BPD, tentative de suicid și genu’), nu-s de etnie minoritară, nu-s imigrant. Trăiesc cu chirie cu familia numeroasă în care nimeni nu are contract de muncă, deci pot cu mâna pe inimă și pe portofelul gol să jur că-s sărac. Trecem mai departe.

Am fost într-o relație la distanță 5-6 ani cu un tip pe care-l cunoscusem  pe net.  A fost mișto, s-a terminat toxic. Tragedie, tragedie. Au mai fost mini-relații rizibile pe care mă piș, jucăuș, cu boltă.

Fusese acum câțiva ani o perioadă în care doream intens sa fac activism LGBT, dar care din varii motive s-a terminat relativ crâncen. Dar ajung imediat la asta – întai, subiectu’ principal.

Să fiu gay e parte din mine. E o chestie intrinsecă, inalienabilă, mai valoroasă pentru mine decât orice prestigiu la care aș râvni, mai presus de orice noțiune capitalist-infectă de carieră, mai importantă decât orice prietenie care s-ar duce pe pulă dacă aș recunoaște că sunt. E o chestie definitorie – centrală. Să nu fiu gay ar însemna să nu am mâini. Să nu pot să scriu sau să iau lingura sau să deschid ușa. Să nu văd.

Lăsând figurile (de stil), simt ură.  Față de majoritate, de straightălăi, de oamenii de care trebuie să mă tem oricând merg prin parc și mă țin de mână cu cineva de care-mi place. Simt  frică, știind că mulți nu doar că m-ar reduce la ilegalitate, ca pe vemuri, ci și la tăcere. Știu că-s oameni care,  dacă ar da peste ce scriu eu aici, m-ar rupe în bătaie și eu n-aș avea cum să mă apăr. Îi urăsc. Din toți ficații. Îi urăsc și pe cei care m-ar trata ca pe un fel de artefact, chestioara aia dubioasă pe care o ai în cercul tau de prieteni de dragul  de-a părea exotici. Îi urăsc pe cei care se complac în ignoranța lor și-n privirea lor îngustă, în casele lor minunate, patriarhale, pline de abuzuri fizice și emoționale, unde totul e frumos și limpede, clar, ortostatic, că de ortodox nu mai zic.

Iar gayii îmi sunt dragi – unii la distanță. N-am de gând să dezbat în cinșpe pagini dacă există o comunitate, un efort comunitar, un voluntariat solid, un sentiment solid de apartenență.

Îmi place Acceptul. Au ei un grup de suport săptămânal care mi-a schimbat viața, de trei ani de când tot merg pe-acolo.  Nu știu unde aș fi azi fără ei, fără minunățiile pe două picioare pe care le-am cunoscut acolo. Mozaiqu-i cute. E activ, organizeaza chestii, se întamplă lucruri, e mișcare. Respect băieților si puținelor fete care-s acolo și care-și fac treaba.

Revenind. Mă simt neputincios. Majoritatea îmi vrea, pasiv, răul. N-am statistici, n-am să le caut.  Dar sunt situațiile alea unice  care m-au marcat, care mi-au demonstrat cum stă treaba cu homofobia.

Acum câteva zile  am încercat sa mă omor, din motive nelegate de orientare. După toate îngrijirile semi-profesionale, mama m-a întrebat – ,,Auzi, ce mi-ai zis tu acum un an (adică că-s gay), ai zis-o doar să mă superi, nu?” – fix ce aveam nevoie să aud cu antebrațele făcute ferfeniță și cu o minibăltoacă de sânge pe langă mine.

Vine referendumul. Vine dracu’ cu coarne, pentru noi. Ura lor ne orbește, pe când ura noastră pentru ei de-abia că are curajul să pâlpâie. Poate folosesc un cuvânt prea dur. Poate ar trebui s-o numesc furie. Indignare. Scârbire. Dracu’ să-l pieptene de cuvânt, că cuvintele-s ca o sculă bleagă în momentul ăsta.

Nu-s mai presus. De-ar veni ei, cu șleahta lor de BORiști și nou-dreptaci și-ar da, aș  da și eu. Cu sete. Cu îndreptățire. Dar n-o voi face, că-s singur, că mi-e frică. Ca orice alt gay care nu se înfățișează pe /scenă/ și nu se face cunoscut prin orșce fel, nu fac parte din comunitate. Din comunitatea /aia/.

Comunitatea mea e mică. Are până-n zece oameni. Suntem LGB+, queer, chiar și A (da, există). Suntem minoritari, discriminați, disprețuiți, ascunși sub nșpe pături. Unii am ieșit să protestăm coaliția morților  mă-sii, cel mai probabil degeaba. Ne-am urlat plămânii până ce-au venit polițaii să ne anunțe politicos că ne-am depășit șederea și hai adio.  O să mai ieșim,  degeaba, nedegeaba, o să ieșim.

Comunitatea mea e locul unde mă simt sigur și iubit și prețuit. Comunități ca astea  există.

Macro-comunitatea nu-i.

Că ne urâm între noi, că-s râcă și căcaturi e clișeul regurgitat de te doare-n gât. Nu asta mă interesează. Că LGBTQIAii (albi, bărbați, cis – dar nu numai!) arhicunoscuți sunt niște elitiști și niște îngâmfați notorii de care nu m-aș apropia cu un băț de mărimea Berceniului, iarăși, e altceva.

Vreau să ne arătam pe noi înșine cu degetul. Să le zicem lor, hetero-bisericoșilor, bă,  jeguri ambulante. Existăm. Avem dreptul. Avem organe-n noi și carne pe noi ca și voi și avem munci și probleme și bucurii în viață. Voi habar n-aveți prin ce trecem. Nu  ne știți frica. Nu știți că suntem ca niște câini frumos dresați să tresară oricând am vrea  să ne manifestăm public. Nu știți că o să luptăm ani și ani să rupem de pe  noi și din noi mizeriile pe care ni le-ați injectat. Si de le-ați simți, preț de o secundă, ați urla și voi. V-ați căca pe voi de durere. V-ar tremura oasele și carnea de pe voi.

Dar către  orice LGBT+ care se chinuie să citească ce scriu, am un alt mesaj, din nefericire la masculin pentru că  româna e prea bogată morfologic / gendered as fuck etc.

Nu ești singur. Nu trebuie să ieși pe stradă, daca ți-e frică. Nu te condamn. Nu trebuie să vii să urli, dacă ți-e frică. Fiecare respirație e un protest. Fiecare bătaie de inimă-i o revoluție. Și-n fiecare dimineață în care te dai jos din pat și dai mesaj iubitului/ei și ieși cu ei și trăiești și iubești și te desparți și-o iei de la capăt și te plângi de muncă și te uiți ca un zombie cinci ore la seriale – tot protestezi. Faptul că exiști, pur și simplu, e o mare și elegantă flegmă în fața ălora care nu s-ar obosi nicicând să te înțeleagă.

Și dacă, sau când, decizi să lupți public – scriind, vorbind, arătându-te tu pe tine în orice mod vrei tu, ca om frumos și plin și curajos, protestul va fi mai puternic. Mai tare, mai gălăgios, mai deranjant pentru ăia. Și-or veni alții și alții, de ne-or vedea  și s-or minuna că suntem.

Nu m-aș schimba pentru nimic. Dacă m-ar pune cineva să aleg să fiu straight, să am o viață ușoară,  să nu mai simt gol în stomac și furie în venele de pe frunte când aud ce-a mai născocit cretinătatea aia de  biserică, aș zice – mulțumesc, dar mă abțin. Pentru că  iubesc ceea  ce sunt și nu-s cuvinte în toate limbile de pe pământ să arate cât de mult.

Pentru ca ăsta sunt. Ăștia suntem. Belicoși, elitiști, ascunși, miserupiști, revoluționari, ce-om mai fi. Contează că suntem.

Autorul, adică eu, poate fi contactat pe FB.

Un gând despre “Pe lângă altele

  1. Cat de rau ai ajuns…
    Cine mai sta sa citeasca atatea prostii spuse si scrise…
    Important e caracterul pe care NU il ai, asta e. Vorba presedintelui: GHINION!

    Stai jos… azi ai doar 2. Atat poti!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s