Despre incluziune, intersecționalitate și privilegiu


 

(dacă nu am alungat deja 90% din cititori cu titlul e bine)

 

Urmează un articol care poate fi văzut ori ca o discuție aplicată a conceptelor de intersecționalitate și privilegiu, ori ca o mare și lăbărțată pizdeală. Ne păstrăm în sfera LGBT+, dar o și depășim unde trebuie. Noi, gen, pluralul regal.

Inspirația vine de la o prietenă apropiată și de la un dud cunoscut acum o săptămână.  Posibil și din cauza unor acuzații că aș scrie împotriva comunității, că nu aș fi empatic (deși tot ce scriu zici că-i scris de Jose Armando pe jdemii de droguri), că  aș lăsa deoparte  părți esențiale ale  comunității LGBT/GLBT/LGBTQIA+/QUILTBAG/MOGAI și alte terminologii pișăcioase  și – esența esențelor – că aș discrimina, ignorând feroce părțile alea. Ca și cum aș fi un TERF și cu asta vă las cu cuvintele astea bizare.

Reluăm niște teme. O dăm pe personal, ne distanțăm și reluăm.

Ideea de privilegiu e cunoscută tuturor. N-o redefinesc. E chestia aia pe care tu o ai (sau n-o ai) care îți face ție viața mai ușoară decât a altora (sau nu). E o chestie sistemică.

Eu – gay, asexual, trecut prin nșpe psihiatri și psihologi, diagnosticat cu x și y, supus la atâtea executări silite și dări afară de mi-e lene să le și număr, sărac, domiciliat în partea aia a Berceniului ,,plină de țigani” (vorba unor alți duzi, iar)

Eu – alb, bărbat, cis, 20+ ani, arăt ca un straight.  Eu, de religie majoritară (deși sunt ateu). Eu, trecut prin universitate pe banii statului, cu studii superioare, bașca  și cu bursă. Eu care m-aș putea alătura masei corporatiste (nu că-s foarte corporatofob,  deși…), să urc pe scara aia și să fiu un om de succes. Eu, cu un corp stabil, funcțional, care merge și gândește și produce și care se integrează în societate, mai mult sau mai puțin.

Hai  să variem. Cu o listă, că-s ușor  de digerat.

Nu sunt femeie. Nu sunt de etnie minoritară. Nu am altă religie decât cea vazută cu atâta dragoste în țară la noi. Nu trebuie să mă deplasez pe scaun cu rotile.

Nu sunt o femeie lesbiană de 20 de ani care a fost cândva repetat amenințată cu viol.

Nu sunt o femeie asexuala de 30 de ani careia i-e teamă să se plimbe prin oraș noaptea de frica violului.

Nu sunt un bărbat musulman gay văzut automat de toți ca un jihadist ascuns.

Nu sunt un bărbat trans care riscă să-și piardă jobul după ce decide să tranziționeze.

Nu sunt o liceană questioning de clasa a 11a amenințată cu bătaie de colegii ei.

Nu sunt un bărbat gay seropozitiv care nu-și caută partener de frică să nu fie văzut ca un bolnav promiscuu.

Nu sunt un licean transferat de la un liceu la altul pentru că a fost bullied de colegi pe baza sexualității lui.

Nu sunt o femeie romă  cu dizabilități mintale de 35 de ani căreia i s-a spus de mică, clar și răspicat, în prezența mea, din partea propriilor părinți, că e o cioară handicapată.

Nu am 65 de ani, acuzat de toți că am votat PSD și că-s responsabil de căderea țării.

Nu o să știu niciodată cum e  să se aștepte lumea de la mine să fac mâncare și plozi și să mă machiez și să  port fustă scurtă ca altfel nu mă trece profu’, sau cum e să fugă lumea de mine când trec pe stradă, sau cum e să explic lumii că ce-a zis doctorul că sunt când m-am născut e o minciună și o lăbăreala cât e lumea de mare.

Și oricât aș citi,  oricât aș vedea, oricât aș cerceta – oricâți oameni aș cunoaște, oricâte  povești aș auzi, nu imi voi permite niciodată să vorbesc în locul lor. Oricâte doctorate și masterate pe studii de gen si minoritate aș face, oricâți vloggeri aș urmări, degeaba.

Pentru că empatia nu e suficientă. Pentru că educația și cunoașterea teoretică nu-s suficiente, fie și duse la extrem. Pentru că nu am cum să am habar, nefiind în corpul vostru și-n suferințele  voastre și-n fricile voastre. Nu îndrăznesc să scriu în numele voastre. Nu mi-aș permite nicicând. E o lege inviolabilă înscrisă-n mine pe care n-aș încalca-o în vecii vecilor amin.

Pentru că dacă aș face așa ceva, ar putea ieși două chestii. În cel mai bun caz, o operă de ficțiune, mai mult sau mai puțin reușită. În cel mai rău caz, aș scrie despre voi – despre romi, despre femei rome, despre bărbați musulmani, despre femei trans asexuale cu dizabilități fizice – iar prepoziția aia nenorocită, despre, conotă o distanțare, un sens fals de alianță, ca și cum v-am pune într-o cușcă și am zice, Ia te uită, ce drăguț! Săracii, cum se chinuie. Ce vieți grele-or duce! Iar asta mi se pare respingător și abominabil și dezgustător.

Aici vine partea dureroasă, ca cinci injecții-n cur consecutive. Privilegiile mele îmi permit să scriu ce scriu aici. Eu n-am nimic de pierdut postând ce postez pe blog. Scriu așa, pișându-mă-n vânt,  neriscând nici pe dracu’. Cel mai rău un flamewar de zici că-i iar 2006.

Știind clar că-s voci care vor să fie auzite, care  riscă mult. Joburi, domicilii, prietenii, stabilitate. Care deja s-au făcut auzite și au pierdut și au suferit. Iar empatia mea – oferită sub orice formă – nu va vindeca niciodată  pe deplin rănile lor.

Știind clar că sună ca și cum m-aș fi pus cu cracii-n sus, zicând,  pur și simplu: Dă-i dracu’, să scrie ei pe problemele lor, nu-i treaba mea, eu cu ale mele, ei cu ale lor.

Dar nu e așa. Poveștile voastre sunt ale voastre. Vocile voastre sunt ale voastre și au dreptul să răsune. Nu vă voi lua cuvintele din gură, în ciuda oricărei critici. Pentru că nu îmi permit.

Nu sunt trompeta comunității. Nu vorbesc în numele categoriilor din care nu fac parte, nu îmi voi asuma durerile  voastre. Nu din frică sau indiferență, ci din reverență și respect – față de voi, oriunde ați fi,  orice ați face.

Comunitatea există. Dacă tu citești și ești gay sau trans sau asexual sau genderqueer, comunitatea există. Punct. Suntem.  Gata. Stabilirăm. Proclamarăm.

Dar trebuie să mai vină povești. Scrise de toți, de toate, intersecționale, personale, artistice au ba.  Cu nume, fără nume. În cuvinte sau culori sau imagini sau filme sau orice alt mod. Și nu o zic ca pe un imperativ – ci ca pe o rugăminte.

Trebuie să  fie povești. Nu doar ale mele. Că eu sunt unul  și noi suntem mii. Și contează să le scriem noi, pentru că doar noi știm prin ce-am trecut și cum am ajuns aici.

Și dacă cineva sugerează c-o dăm in SJWisme și checking de privilegii, poate poate. E un exercițiu introspectiv.

V-am pupat. Pentru alte flamewars, cunoașteți adresa.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s